Aciliu.ro

Sunt foarte puţine izvoare documentare care ar atesta existenţa vreunei comunităţi umane pe arealul de azi al satului, în perioada stăpânirii romanice şi imediat după retragerea acestora de pe teritoriul Daciei. În zona limitrofă însă, mai precis în apropierea Amnaşului – sat de care este strâns legată existenţa şi evoluţia Aciliului pe mai multe perioade istorice ale sale – şi mai precis limitrof cursului văii Aciliului, sau cum este cunoscută la noi, Valea morarului, a fost făcute mai multe descoperiri de vestigii care atestă existenţa locuirii în zonă în perioada romană, perioada sec. I.- II. î. Chr. ² Este vorba printre altele de un sarcofag alături de care o sculptură funerară – urme arheologice care, alături de celelalte descoperiri de obiecte şi monede datând din aceeaşi perioadă istorică – dovedesc cele afirmate mai sus. Existenţa cetăţii dacice de la Tilişca – al doilea sat de a cărei istorie este strâns legată cea a Aciliului pentru mai toată perioada istorică avută în vedere – este deasemenea un indiciu al locuirii în această zonă geografică nu numai de către corpuri ale armatei romane, ci în mod necesar şi de către băştinaşi, care aveau rolul desigur, de producători agricoli în primul rând, pentru a întreţine aceste corpuri militare romane.

Perioada următoare a retragerii romanilor de pe teritoriul actualei Transilvanii este puţin documentată, studii actuale ale specialiştilor propunându-şi a elucida evoluţia istoriei Transilvaniei de la retragerea romană şi până la „descălecarea” maghiară în bazinul carpatin. Cert este că documentele care încep a fi date de către regii maghiari, precum şi istoriografii scrise la curtea acestor regi, ceva mai târziu, fac referiri la existenţa pe teritoriul ocupat de către aceştia a unor populaţii valahe, cumane şi pecenege. Amintim doar două dintre aceste documente, în ordine cronologică:

• “Gesta Hungarorum” sau „faptele maghiarilor” – cronică scrisă de Anonimus, notarul regelui maghiar Béla III., în anii 1200;
• diploma dată în 30 noiembrie 1224 de către Andrei II. regele Ungariei (prin care întăreşte statutul şi drepturile saşilor aşezaţi în ţinuturile din sudul Transilvaniei, document cunoscut sub numele de „Andreanum”;

Ambele documente conţin informaţii, (e drept mult comentate de istoricii naţiilor locuitoare în Transilvania precum şi de alţi istorici care au studiat istoria acestei zone). Anonimus aminteşte în capitolul 25. de Gelu – conducătorul valahilor din ţara de dincolo de păduri – împotriva căruia Tétény, sau (în documentul în original în latină) Tuhutum, unul din cei 7 conducători de trib maghiar care au „descălecat” în bazinul Carpatin, şi-a îndreptat cetele de luptărori pentru a-i cucerii domeniile³ iar în următoarele capitole descrie cum a fost înfrânt Gelu (Gyalu) omorându-l şi cucerindu-i teritoriile mult râvnite. În Diploma lui Andrei II., sunt numite teritorii din sudul Transilvaniei ca „silvam Blacorum et Bissenorum”, „cum aquis usus communes exercendo cum praedictis scilicet Blacis⁴ et Bissenis⁵.

Acestea, împreună cu dovezi aduse de alte documente scrise în acea perioadă, ne lasă să concluzionăm continuitatea locuirii sudului Transilvaniei în ciuda condiţiilor nefavorabile accentuate de năvălirea atâtor popoare migratoare pe parcursul mai multor sute de ani!

Începând cu sec XI., în urma stabilizării regatului maghiar, dispunem continuu de izvoare documentare referitoare la ţinutul Transilvaniei, dintre care pentru satul Aciliu prima atestare documentară o constituie Diploma dată de Capitlul de Oradea (Mare) la 30 mai 1330 referitoare la procesul dintre Decanatul (bisericesc) de Sebeş şi episcopul Andrei de Alba precum şi Capitlul de Alba, proces intentat împotriva mai multor preoţi care au refuzat (unii în repetate rânduri) să plătească Decima papală:

[...] quod licet hoste humani generis antiquo id agente universi et singuli plebani de decanatu de Sebus, videlicet Georgius quondam plebanus de Vynch inferiori, Petrus de Arcus, Johannes de Kunyrthu, Herbodus de villa Volkani, Nicolaus de villa Petri, Nicolaus de Lancruk, quondam Danyel de Sebus, Jacobus de Sub castro, Homideus de Malo prandio, Nicolaus de Rycho, Mychael de Kelnuk, Nicolaus de Reech, Johannes de Orbow, Johannes de Duburka, Johannes de Apoldya superiori, Nycolaus de Omlas, Johannes de Thychelew, Arnoldus de Nigra aqua, Petrus de Chapurka, Albertus de Olmur, Johannes de Ludas, Jacobus de Enyedino, Vernericus de Apoldya inferiori, Nicolaus de Ruzmark, Johannes de Alba ecclesia et Henchmannus de Zekes contra venerabilem patrem dominum Andream dei et apostolicae sedis gratia episcopum Transsiluanum et honorabile capitulum eiusdem ecclesiae Transsiluanae insurgentes, indebite sedem apostolicam appellassent⁶

Documentul este considerat în unanimitate ca atestare a existenţei localităţii. Uneori însă, în mod cu totul eronat, anul 1330 este considerat ca anul în care a luat fiinţă satul. (Aceasta denotă fie superficialitate fie neseriozitate în abordarea ştiinţifică a istoriei.)

În legătură cu religia locuitorilor satului şi implicit a naţiei acestora (în sensul modern al noţiunii) există mai multe presupuneri contradictorii, motiv pentru care supunem atenţiei celor interesaţi asupra mai multor considerente care ar putea elucida aceste aspecte.

• În primul rând e de ştiut că odată cu stabilizarea primului stat creştin maghiar de către regele Ştefan cel Sfânt, (care pentru a asigura independenţa acestuia cere papei de la Roma, Silvestru II. acordarea titlului de rege, titlu pe care-l obţine împreună cu Coroana Sfântă, încoronarea având loc în 25 decembrie 1000 la Esztergom, sau cum apare în multe documente Strigonium). După încoronare acesta a purces organizarea bisericii în stat înfiinţând 10 districte bisericeşti, a stabilit zeciuiala sau zecimea ca impozit către Papă precum şi obligativitatea de a lua parte la ritualul creştin. Astfel, biserica din regatul maghiar, inclusiv din Transilvania este de rit romano-catolic intrând în jurisdicţia Papei de la Roma.
• În al doilea rând e de menţionat că în perioada la care ne referim – prima jumătate a sec. XIV.- în sudul Transilvaniei locuiau deja saşii, care pe parcursul întregii lor istorii s-au străduit a-şi asigura şi păstra autonomia bisericii, atunci încă de rit romano-catolic, fiind mereu în conflict cu Episcopia de Alba.
• Întrucât existenţa bisericii în care activează preotul amintit mai sus, Ioan de Aciliu, care era deci supus regulamentului de a plătii impozitul papal, presupune în mod implicit existenţa comunităţii enoriaşilor, care deci constituie o obşte sătescă, ergo satul trebuia în mod necesar să existe înaintea apariţiei documentului incriminat.
• Din registrele papale de plată a decimei, pentru zona geografică a sudului Transilvaniei, reiese că nu numai preoţii din satele cu populaţie maghiară sau săsească plăteau acest impozit, ci şi cele din Mărginimea Sibiului: Sălişte – Nogfalu, Orlat – Subcastro, ambele cu populaţie valahă, care în mod precis nu era catolică.
• E de observat de asemenea amănuntul că majoritatea preoţilor care se opun în a plătii zecimea au activat în sate în majoritate locuite de saşi, sau cel puţin în zona de rezidenţă a acestora: Vinţul de jos, Arcuş, Vulcan, Petrila, Lancrăm, Sebeş, Orlat (Sub cetate), Câlnic, Reciu, Oarda, Dobârca, Apoldul de Sus, Amnaş, Aciliu (Tetscheln / Thichelew), Săcel (de pe valea neagră!), Topârcea, Alămor (Olmur ?), Luduş, Sângătin, Apoldul de Jos, Miercurea sibiului, Alba, Secaş (?).

Indiferent de concluzia la care s-ar ajunge în urma analizării argumentaţiei de mai sus, este cert că în Diploma dată în 27 august 1354 de către Voievodul Transilvaniei Ştefan, în Capitlul de Alba, în scopul reglementării hotarelor dintre Amnaş, Aciliu, cu populaţie valahă şi care e domeniul lui Ioan de Aciliu, zis Tompa sau Tumpa (tâmpa – sic!) şi Apoldul de Sus. La acea dată Apoldul de Sus şi Amnaşul aveau o populaţie săsească⁷. Este puţin probabil că într-o perioadă atât de scurtă – doar 24 de ani – să se fi schimbat componenţa locuitorilor unui sat, indiferent cărei alte naţii ar fi aparţinut până atunci…

Începând cu 1330 Aciliul este prezent continuu în documentele vremii⁸.

De cele mai multe ori documentele în care apare Aciliul în perioada următoare se referă la neînţelegeri dintre satul Aciliu şi satele vecine, determinate de încălcarea reciprocă a hotarelor domeniilor aparţinătoare fiecăruia:

1354: august 24, Ştefan, vicevoievodul Transilvaniei, decide în legătură cu neînţelegerile dintre Johannes-Ioan (Johan) de Apoldul de sus şi Johannes-Ioan (Johan) numit Tompa de Aciliu.

1354: august 27, Capitlul de Alba confirmă hotărârea lui Ştefan, vicevoievodul Transilvaniei, referitor la neînţelegerea dintre Apoldul de Sus şi Aciliu privitor la hotarele comune.

1366: octombrie 1, Document dat în Orşova, de către regele Ludovik I. al Ungariei, în care cere lui Petru, vicevoievodului Transilvaniei, să stabilească hotarele domeniilor Echelew şi Thylichke ale lui Johannis dicti Tompa, şi cele stăpânite de Johannis filii Petri de Dyznoyo Ffeketevyz et Waraliafalu (este vorba de domeniul cunoscut mai târziu ca „Ţara Amlaşului”, atunci domeniu al cetăţii Salgo, cetate păstrată până azi în apropierea Orlatului, care atunci purta denumirea de „Sub cetate”- Sub castro sau Waralia de la maghiarul Vár alja = Sub cetate):

Nos Ludouicus dei gratia rex Hungariae vobis Petro vicevaivodae Transsiluano firmiter praecipiendo mandamus, quatenus coram testimonio capituli ecclesiae Albensis Transsiluanae, quod per ipsum capitulum ad id transmitere iubemus, metas possessionum Johannis dicti Tompa comitis alpium nostrarum de partibus Transsiluanis Echellev et Thylichke vocatarum necnon possessionum Johannis filii Petri de Dyznoyo Ffeketevyz et Waraliafalu vocatarum a parte terrarum sub vaivodatu domini Ladislai vaivodae nostri Transalpini existentium mediante iustitia reambulando iustificetis priusquam iter vestrum arriperetis post nos huc veniendum. Ipsosque tandem in domino dictarum possessionum et suarum metarum ac pertinentiarum mediante iustitia conservetis pacificos et quietos nostrae meiestatis in persona et aliud non facturi. Datum in Orswa, Sabbato proximo ante quindenas archangeli Michaelis, anno domini millesimo CCCmo LXmo sexto.⁹

1366: noiembrie 24, Capitlul din Alba raportează regelui Ludovik I. Al Ungariei, despre stabilirea graniţelor domeniilor lui Ioan zis Tompa, de Aciliu, şi Ioan fiul lui Petru de Ciznădie de cele ale voievodului Valahiei, Vladislav respectiv Ţara Amlaşului..

1376: decembrie 1, Regele Ludovic I. Al Ungariei cere celor Şapte Scaune sa rezolve problemele de hatar ale domeniului lui Ioan Tompa de Aciliu şi ale Apoldului de Sus.

1378: ianuarie 10, Conducerea celor Şapte Scaune (Die Sieben Stühle – cunoscută mai târziu ca Universitatea Săsească / aplică hotărârea regelui Ludovik I. al Ungariei din 1376 (doc.nr.1059. în lucrarea lui Zimmermann) şi stabileşte hotarele dintre domeniile Aciliu şi Apoldul de Sus.

Istoricul Binder Pál avansează o teorie bine argumentată – inedită în raport cu variantele „tradiţionale” referitoare la acest subiect – conform căreia Aciliul a existat mult înaintea atestării sale documentare (recunoscută astfel oficial) de la 1330, teorie demnă de luat în considerare. Astfel el susţine în argumentaţia sa că numele Aciliului înaintea acestei perioade era Székes – Secaş şi era de populaţie săsească, având în continuare o evoluţie pe care o schiţăm şi noi în cele arătate deja. Iată mai jos, câteva din considerentele lui Binder Pal, pe care le preluăm „ad literam” din lucrarea (de altfel accesibilă pe Internet) „Antecedente şi consecinţe sud-transilvănene ale formării voievodatului Munteniei (sec. XIII-XIV.) II.”:

2. Strămutarea românilor regali în domeniul Székes (Omlás, Amlaş) (1293)

Regele Endre III. a adus împreună cu consiliul baronilor o hotărâre înainte de 1293 conform căreia toţi românii care se găsesc pe domeniul unor nobili sau al altora, sunt obligaţi să se întoarcă în domeniul Székes (universos olacos in possessionibus nobilium vel quoromlibet aliorum residentes ad predium nostrum regale Scekes vocatum ordinassemus revocari reduci et etiam compelli).¹⁰ Hotărârea nu era valabilă pentru capitlul transilvănean care este scutit în 1293 şi întărit în cele acordate de László IV, permisiunea de a coloniza 60 de gospodării româneşti pe domeniile sale.

György GYÖRFFY este de părerea că – pământul Székes – se referă la domeniul regal care s-a extins iniţial pe tot bazinul râului Székes (Székás, Secaş) de azi, şi unde, începând cu sfârşitul sec. XIII s-au format mai multe sate. Acest domeniu regal a fost guvernat în 1295 de comitele regal de cămară. Domeniul se întinde începând cu Buzd (Boz) în sud, şi cuprinde satele Lengyelkék (Ringelkirch), Vingárd (Vingard), Gergelyfája (Ungurei), Veresegyház (Roşia de Secaş), Cserged (Cergău) şi toate părţile până la Târnava.¹¹
Această identificare nu se poate accepta. În primul rând în domeniul descris în evul mediu nu au trăit români. Buzd, Vingard, Gergelyfája erau sate săseşti până în sec. XVI, Lengyelkék de asemenea (a dispărut atunci), Cserged era locuit de bulgari. În bazinul Székes se găsea în schimb un alt domeniu regal, numit de asemenea Székes, unde prezenţa românilor este atestată începând cu sfârşitul sec. XIII. Pe la cumpăna apelor dintre Mureş şi Olt (bazinul hidrografic al Râului Székas şi Cibin), în trecătoarea deasupra satului Orlat (Váralja) se ridică o cetate care a dat nume Transilvaniei întregi (Siebenbürgen): Zibinburg (Szebenvára, – cetatea Sibiu –). Pe la mijlocul comitatului Sibiu, de populaţie săsească, între scaunele Sibiu şi Miercurea (Szerdahelyszék) de mai târziu, la capătul drumurilor de munte şi în apropierea trecătorii Orlatului, domeniul Orlat, aparţinător cetăţii, a rămas domeniu regal. Acest domeniu era numit după numele vechi al satului Ecsellő (Aciliu, Tetscheln): Székes. În urma năvălirii în 1285 a rămas pustiu, în consecinţă este identic cu predium nostrum regale Scekes, amintit în 1293. Numele de Székes se referă probabil la – drumul sării – dintre Ocna Sibiului şi Vinţu de Jos. Numele maghiar vechi al cetăţii Sibiu (Salgóvár) face referire de asemenea la drumul sării. La poalele munţilor, la capătul potecilor de munte, românii regali (din Ţara Oltului?) colonizaţi aici în preajma anului 1293, au întemeiat la cumpăna dintre sec. XIII-XIV., cinci sate. Cu aceeaşi ocazie se (re)întemeiează şi cele patru sate săseşti aparţinătoare de domeniu: Orlát, Feketevíz, Szászszékes (Ecsellő), Omlás. Râul Sibiel (Kisszeben, Budenbach) izvorăşte la locul numit Crinţ (loc de vamă în sec. XVII-XVIII-XIX). La gurile Sibielului, pe dealul Cetate (1697m) se ridică o cetate medievală, care avea un rol strategic, apăra Marele Drum al Muntelui.¹² Cetatea cea mai puternică (Cetate, 1710m) se găseşte însă în munţii satului Tilişca, şi apăra de asemenea acest drum.¹³ De problema scaunului Sălişte şi a cetăţilor de aici s-au ocupat între alţii Ferenc BALÁSSY¹⁴, Georg Eduard MÜLLER¹⁵, Aurel DECEI¹⁶ şi Ioan MOGA¹⁷. După stingerea Arpazilor şi în anii interregnului domeniul cetăţii Salgó a fost stăpânit de către aceeaşi familie de greavi din Tălmaciu, care a controlat şi trecătoarea de la Turnu Roşu a Oltului. În anii consolidării puterii centrale Nicolaus, fiul lui Conradus de Tălmaciu a retrocedat cetatea Salgó din Orlat regelui Carol (Robert), ca şi satele aparţinătoare de populaţie săsească Omlás, Feketevíz, Szászszékes, precum şi cele cinci sate româneşti aparţinătoare de asemenea de domeniu (castrum Salgo nuncupatum in partibus Transsiluanis constitutum, quod habebat et detinebat, ad manus nostras reddidit et restituit cum novem villis Zaszekes, Omlas, Feketewyz et Warolyafolw nominatis ac aliis quinque villis olaceis ad idem castrum pertinentibus).¹⁸ Zaszekes nu este identic cu satul Konca (Cunţa), la sud est de Alba Iulia, cu toate părerea lui György GYÖRFFY, şi a altor cercetători.¹⁹ La începutul secolului Bálint KISS scrie următoarele: “În 1322 voievodul Tamás primeşte toate domeniile lui János, fiul lui Conrad, împreună cu cetatea Salgó. Aceasta din urmă trebuia să se fi ridicat în zona localităţii Orlát din comitatul Sibiu (azi încă nu se poate identifica cu siguranţă), şi i-au aparţinut 9 sate, precum Szászszékes (azi încă nu se poate identifica cu siguranţă), Omlás, Feketevíz şi Váraljafalu (Orláth de azi) şi 5 sate române”.²⁰

Peste doi ani, în 1324, regele Carol ia înapoi domeniul cetăţii Salgó de la trădătorul Johannes, fiul lui Conrad din Tălmaciu şi îl dă voievodului Transilvaniei, Tamás SZÉCHENYI de genere Kacsik.²¹ În anii care urmează, cetatea Salgó este cetate regală, iar în 1331 şi 1342 pârcălabul său este Demeter de genere Sartivánvecse, de origine din Dab, judeţul Pest (Demetrius dictus Dobi).²²

La mijlocul sec. XIV., domeniul Salgó sau de Székes se împarte în mai multe domenii.

1. Ecsellő (Zazsekes) şi Tilişca, această colonie română formată ulterior în hotarele sale, au ajuns în posesia lui János TOMPA de Kisenyed. El a fost acel –comes alpium – amintit deja, care avea sarcina de a controla Marele Drum al Muntelui cu capătul la Tilişca. Familia TOMPA fiind întemeietorul satului, acesta s-a şi numit uneori Tompaháza (– casa lui TOMPA –).²³ Numele satului Ecsellő este Szász Székes în 1324, dar în 1330 parohul de aici este pomenit deja ca Johannes de Thychelew.²⁴ În 1354 Johannes dictum TOMPA de la Ecsellő, încălcând privilegiile sibiene (regle iuxta libertatem sedis Cybiensis), a ocupat mari teritorii din hotarele satului Felapold (Grosspold, Apoldu de Sus), cu populaţie liberă săsească, aparţinătoare de Scaunul Miercurea (Szerdahelyszék).²⁵ La începutul sec. XVI. Péter THOMPA din Csombord vinde partea sa din domeniul Ecsellő lui Tamás FORRÓ de Háporton, pentru 50 de forinţi.²⁶
2. Orlát şi Feketevíz (Săcel de mai târziu) ajunge în posesia greavului Petrus din Cisnădie.²⁷
3. Cele cinci sate româneşti (Selişte-Grossdor, Galeş-Galusdorf, Vale-Grabendorf, Fântânele-Kákova-Krepsseifen şi Sibiel-Budenbach) în 1366 sunt deja în posesia lui Vlaicu (Vladislav), voievod al Munteniei.²⁸ Localitatea dispărută de atunci din zona Omlás, Fürstendorf (1388: Fyrsthyndorf)²⁹ şi-a primit numele cu toate probabilitatea după voievodul muntean, cu rang de duce. În 1383 regina Maria donează Amlaşul şi cele 5 sate româneşti aparţinătoare episcopului transilvănean Goblinus (1376-1386.),³⁰ din familia greavilor saşi de la Nagycsűr (Şura Mare). După moartea lui Goblinus domeniul reintră în posesia voievozilor munteni. În timpul lui Mircea cel Bătrân, care a purtat şi titlul de duce al Făgăraşului şi Amlaşului, precum şi predecesorii săi, s-a refăcut vechiul domeniu, cel puţin în parte. În 1428 Albu, boier al voievodului muntean Dan II, se duce la Amlaş şi este rugat de saşii din Apoldul de Sus să facă judecată în procesul dintre Apold şi Ecsellő (sau Tilişca?) (Tytslaw ad dictum Homlas pertinens). Înseamnă că boierul Albu, reprezentant al voievodului şi ducelui de Amlaş el a fost recunoscut de către autorităţiile săseşti ca şi persoană cu drept juridic în acest proces.³¹ Gernot NUSSBÄCHER este de părerea că localitatea Tytslaw este identică cu Tilişca şi nu cu Ecsellő.

Între 1320 şi 1420 relaţiile etnice din domeniul de Amlaş se schimbă radical. Dintre cele 4 sate iniţial săseşti, numai Amlaş îşi păstrează caracterul săsesc, Orlat, Săcel şi Ecsellő devin româneşti. La cumpăna sec. XV-XVI. Amlaş este încă sediul domeniului (1488: pertinentia Hamlaz – Walachi ville 7 habet; 1509: pertinentia septem sedium Omlas), dar până la urmă se rupe şi această localitate din domeniu, ţinutului capătă un nou centru, Sălişte (Magna villa, Grossdorf), satul cel mai mare dintre cele 7 sate româneşti. Potecile de munte dintre râul Lator (Lotru) şi Sebes (Sebeş) au fost păzite şi înainte de aceasta şi sunt păzite şi în continuare de românii din scaunul Sălişte.

Ecsellő, ajuns în posesia familiei TOMPA, se rupe din domeniul de Amlaş, dar Tilişca formată în hotarele sale şi cetatea de aici care controla drumurile muntelui, au rămas în continuare părţi ale domeniului. Între voievozii munteni din sec. XV. Vlad Dracul (1436-1446) şi Vladislav II. sau Vlad Ţepes poartă în continuare titlul de “duce al Amlaşului şi Făgăraşului”. După ce regele Mátyás îl arestează pe la sfârşitul anului 1462 pe voievodul Vlad Ţepeş, îi confiscă şi domeniile din Transilvania. În 1464 regele donează Amlaşul şi satele aparţinătoare lui Mihai SZÉKELY de Szentiván şi lui István HÉDERFÁI. Ultimul permite saşilor din scaunul Miercurea să-şi hrănească porcii cu ghindă în pădurile domeniului Amlaş. În martie 1467 adunarea stărilor maghiare aduce o hotărâre conform căreia domeniile Făgăraş, Amlaş şi cel din valea Rodnei nu se vor mai înstrăina, ci vor fi puse – la nevoie – la dispoziţia voievozilor moldoveni şi munteni. Făgăraş şi Valea Rodnei va intra totuşi în posesia voievozilor români, Amlaşul însă nu. În 1468 Făgăraş şi Amlaş sunt administraţi de officialii voievozilor transilvăneni, dar în noiembrie 1469 regele Mátyás îi donează celor Şapte Scaune săseşti. Se revine de fapt la situaţia din sec XIII., când Făgăraş şi Amlaş au aparţinut de comitatul Sibiu. Începând cu sfârşitul sec. XV. Amlaş plăteşte contribuţia împreună cu celelalte sate săseşti ale scaunului Sibiu.³²….

În consecinţă Aciliul, sub numele de Szász Székes (în maghiară Secaşul săsesc) exista încă înaintea năvălirii tătarilor din 1285, când este depopulat, continuând apoi să existe repopulat după 1293 cu “români regali”, adică din “domeniile regale” – fundus regii – cum erau atunci cunoscute teritoriile din ţinutul Făgăraşului şi al Tălmaciuli. În continuare Binder Pál tratează problema apartenenţei Aciliului ca domeniu funcţie de evoluţia evenimentelor istorice între 1354 şi 1470.

Între anii 1354 – 1378 Aciliul (şi Tilişca) sunt domenii aparţinând lui Ioan zis Tumpa de Kisenyed – Sângătin, în alte documente Ioan de Aciliu – Johannem dictum Tumpa (1354), Johannis dicti Tompa comitis alpium nostrarum³³ de partibus Transsiluanis Echellev et Thylichke (1366), Johannes dictus Tompa de Echellew (1383) – urmează o perioadă tulbure, când domeniile în cauză constituie disputa dintre Ioan Tompa şi Goblinus, episcopul de Alba între 1376 şi 1386, care începând cu 1378 pretinde succesiunea asupra acestor domenii pe lângă altele aparţinând până atunci de „ţara Amlaşului” (cetatea Salgo cu Orlatul, Săcelul, Amnaşul, şi cele cinci sate valahe: Sălişte, Galeş, Vale, Cacova, Sibiel). În fine, în 17 aprilie 1383 regina Maria a Ungariei cere Conventului de Cluj-Mănăştur să stabilească hotarele domeniilor lui Ioan Tumpa sau Ioan de Aciliu, şi cele ale Amlaşului pe care în 20 mai le şi dăruieşte episcopului de Alba – Goblinus. Astfel, Aciliul evoluează în afara evenimentelor ce însoţesc ţara Amlaşului. Conflictul se prelungeşte, iar în câteva rânduri sunt date mai multe documente referitoarea la stabilirea hotarelor dintre Aciliu şi Apoldul de Sus (1376 – diploma dată de regele Ludovic I., 1378 – diploma dată de cele Şapte Scaune, 1424 – diploma dată de Şapte Scaune (Universitatea Săsească), în fine 3 iunie 1424, diploma dată de Sigismund, regele Ungariei, prin care pune de acord documentele (1946)³⁴ din 1424, (1086) din 1378 şi (1059) din 1376, toate referitoare la hotarele dintre Aciliu şi Apoldul de Sus. Toate acestea din cauza schimbării repetate a posesiunii asupra acestor domenii. Conflictul ia sfârşit la începutul sec. 16, când Ţara Amlaşului şi a Făgăraşului intră definitiv în posesia Universităţii Săseşti, luînd astfel fiinţă Scaunul filial Sălişte (1472) în componenţa Scaunului Sibiu.

În anul 1334³⁵ Aciliul apare în registrele de plată ale decimei sub forma Tykelew. În 1439 moştenitorii lui Ösi Yanka solicită înscrierea în posesia lor a domeniilor Tompaháza (casa Tompa în maghiară) din judeţul Alba, Echellew – Aciliu, Kisenyed – Sângătin és Ithellew (?).³⁶ În 1501- Tompa Péter vinde domeniul său Aciliu (Ecselew) lui Forró Tamás.³⁷

În timp ce Amnaşul aparţine de Scaunul Sibiului, mai târziu Săliştei pe parcursul sec. XVI-XVII-XVIII, Aciliul pentru o perioadă aparţine judeţului – comitatului Alba, scaunului Miercurea³⁸. Citim în lucrarea lui Benkő József: Transsilvania specialis. (Erdély földja és népe. I. köt. 653. p., II. köt. 845. p. Kriterion Könzvkiadó, Bukarest-Kolozsvár, 1999. – Pământul şi populaţia Ardealului, Vol. I. 653 p., vol. II. 845 p. Editura Kriterion, Bucureşti-Cluj Napoca, 1999.) că în anul 1778 Aciliul aparţine judeţului Alba inferior, (în traducere): „satul Aciliu, pe care deşi nu l-am văzut, actul de înregistrare (funciară) citit de mine atestă că în 1625 o parte a teritoriului satului este donată de către principele Ardealului Bethlen Gábor cămăraşului şi trezorierului Mikó Ferenc.³⁹ În aceeaşi perioadă Amnaşul aparţine Scaunului Sibiu, iar satele româneşti din Mărginime aparţin scaunului Sălişte⁴⁰ cuprinzând 6 sate: Tilişca, Sălişte, Galeş, Vale, Sibiel, Cacova, despre care spune mai departe că în secolele anterioare acestea au aparţinut judeţului Alba inferior slujind minei de sare din Ocna Sibiului⁴¹.