Nunta ţărănească (1)

Nunta se ţinea de obşte iarna, după postul de Crăciun şi înaintea postului Paştelui, dar mai ales în luna februarie. De regulă, perechile se formau în perioada sărbătorilor de Crăciun şi Anul Nou, (în cazul că nu existau deja dinnainte), cân se întâlneau feciorii cu fetele la joc “La gazdă”.

Preotul anunţa hotărârea tinerilor de a “se lua”- de a face cununia şi nunta, prin “strigarea” în biserică a numelor ce formau perechea, de trei ori la rând, în trei dumineci, la sfârşitul slujbei bisericeşti.

Perioada de desfăşurare ţinea 2-3 zile, începea de vinerea şi ţinea uneori până marţea. Vinerea se făveau pregătirile pentru nuntă: se tăiau animalele pentru carne: găinile, porci, vite sau viţei. Sâmbăta se cocea pâinea, cozonacii, se pregăteau prăjiturile, dintre care nelipsite sunt renumitele “uscăţele”. Tot atunci se pregătea mâncarea, de obicei la cele două curţi.

Nunta propriuzisă se ţinea dumineca şi începea de dimineaţă cu “mersul cu hainele”, ducerea trusoului miresei la casa mirelui. Lucrurile miresei erau aşezate pe “lada de zestre”: hainele de pat compuse din cearceafuri (lepedeauă) ţesute în casă,din bumbac şi din cânepă, cu “colţâşori” sau “cipcă” pe margini, covoare de pat şi “păretare”, straie sau plapume, perini, feţe de masă, “chindeauă” – ştergare de pusla icoane şi prosoape ţesute din bumbac sau cânepă, cu decoraţii realizate din fire de borangic şi alte lucruri cusute sau ţesute în lungile seri de iarnă, în şezători. Acestea erau duse cu carul cu boi, ale căror coarne erau împodobite cu busuioc, cârşori ajurate şi “frunze” – panglici colorate sau brâie. Carul era purtat pe toate uliţele satului, însoţit de fete şi feciori din partea miresei. Fetele, urcate în car, prezenteu curioşilor, ce abia aşteptau carul cu zestrea, aşezaţi la porţile caselor sau la răscruci. Era obiceiul ca fetele din car să laude hărnicia şi măiestria miresei, în timp ce li se răspundea din rândul celor de faţă prin cu critici şi “cuvinte de haz” la adresa aceleiaşi mirese, şi chiar a celor ce o lăudau. Ambele părţi se pregăteau din timp, cu strigături în versuri, motiv de mândrie şi veselie pentru ambele părţi şi pentru auditori. Acelaşi ritual urma şi în curtea de destinaţie, unde fiecare obiect în parte era prezentat cu laudele de rigoare, scoţându-se în evidenţă atât frumuseţea lui, cât şi priceperea şi măiestria cu care harnica mireasă le- a cusut sau ţesut. Aceaşi reacţie se aştepta din partea “adversă”: prin strigături în versuri se încerca micşorarea meritelor miresei în scopul de a se arăta ce noroc are că intră în această familie, plină de altfel de calităţi.

Cu cel puţin o săptămână înainte, tânăra pereche împreună cu viitorii naşi făceau steagul nunţii. Montat pe un suport frumos finisat şi înconjurat pe toată lungimea cu brâie colorate, are ca fundal un covor de pat, ţesut de mireasă, pe care se cosea o faţă de masă, deasemenea ţesută în casă. Pe aceasta se cosea în zigzag un brâu tricolor iar în romburile şi triunghiurile rezultate pe câmpul dintre liniile zigzagului se prindeau batiste, brodate de fetele care aştepteu la rând să se mărite. Broderiile de pe cârşori2 erau realizate cu deosebită măiestrie, compuse pe lângă motive florale şi geometrice şi din monogramele ajurate, fie a celor ce le realizau, fie e feciorilor iubiţi. Vârful steagului se încununa cu un buchet de busuioc legat cu panglici colorate sau brâie, cu cârşori ajurate şi cu “zdrăncănei”3. Steagul urma a fi purtat de un fecior numit de naş, fie unul di feciorii lui, fie vreo rubedenie. Steagul era bine păzit el putând fi furat, sau măcar o parte din podoabe,urmând ca paguba să fie răscumpărată de stegar, plătind pentru asta fie in bani, fie în băutură, după cerinţa făptaşului.

În timp ce se desfăşura procesiunea de “ducere a hainelor” mireasa era pregătită într-o casă vecină a ei, iar mirele în vecinătatea casei lui. Şi aici intervenea umorul binecunoscut al ţăranului român, care şi folosea şi această ocazie pentru a se juca o farsă mirelui, spre marele haz al auditorului: de regulă, în paralel, era îmbrăcată mireasă o “babă” din sat şi dată mirelui ca aleasă a sa, cu cuvenitele cuvinte de laudă la adresa miresei, şi de blamare la acea a mirelui, care “nu s-a dovedit vrednic de mai multă pricepere” în alegerea partenerei.

Feciorii participanţi la nuntă, împreună cu naşii, în alai cu steagul în frunte,mergeau după mire, apoi împreună porneau după mireasă. În fruntea alaiului mergeau nuzicanţii, de regulă un taraf de ţigani dintr-un sat vecin, taraf care de obicei cânta şi în timpul sărbătorilor “la feciori”. Pe întregul parcurs spre biserică, şi mai apoi la locul de desfăşurare al nunţii, feciorii scandau “strigături” legate de eveniment.

În mersul cununiei bisericeşti sunt de remarcat câteva simbolice elemente de ritual specifice cununiilor ortodocse: aşezarea pe capul mirilor a “cununelor” (coroanelor) regale, simbol atât al legării pe viaţă a celor doi cât şi a legării lor cu biserica în care se cunună, aceasta constituind sine-die recunoaşterea creştinătăţii din care fac parte. Un alt element simbolic este primirea de către miri de pişcoturi cu miere, simbol al belşugului dorit tinerei perechi, dar şi al “Raiului” promis în condiţiile respectării de către cei de faţă a moralei creştine prescrise în biserică şi pe parcursul acestei ceremonii. E de asemenea obligatorie înconjurarea mesei din faţa iconostasului, pupându-se icoanele acestuia, ca simbol al întăririi jurământului depusde tânăra pereche în faţa lui Dumnezeu şi a celor de faţă, de a-şi duce traiul împreună şi la bine şi la rău până moartea nu-i desparte.

Din lipsă de spaţiu, nunta se ţinea la curţile ambilor miri: după oficierea cununiei la biserică nuntaşii mergeau la casa miresei, unde chefuiau până la miezul nopţii. Se serveau “mezelurile” adică antreurile, supa şi friptura. De la casa mirelui sosea un fecior cu o ploscă cu vin şi chema mesenii la casa mirelui, unde se serveau sarmalele, cozonac şi prăjituri, iar către dimineaţă ciorbă acră “de dres”. Nunta se continua şi a doua zi,uneori şi marţea. Lunea veneau mai ales cei mai în vârstă, care chefuiau mai pe-ndelete, punându-şi pene de cucuruz la căciuli şi umblau pe uliţe cântând. Uneori cheful se întindea pănă marţi. Mirii primeau cadouri printr-o ceremonie ce-şi urma cursul după servirea sarmalelor, condusă de un bărbat măiestrit în a scoate cît mai multă “cinste” de la meseni. Bărbaţii “dădeau” bani iar femeile câte un obiect de bucătărie: o strachină, o oală sau altele. Încă în anii 60 ai secolului trecut nu se exagera cu “cinstirea” mirilor: se “scotea” o valoare relativ modestă socotită în bani: se dădea câte 100-200 de lei atunci când salariul unui muncitor era de 500-600 lei lunar. De pildă la una din nunţi ceva mai bogate s-au strâns 6000 de lei, din care s-au plătit muzicanţii, mirii şi-au achiziţionat un „bufet de bucătărie” şi şi-au cumpărat un viţel. Desigur, pe măsură ce a trecut timpul şi obiceiurile s-au schimbat ajungându-se deseori la exagerări care urmăreau să se constituie într-o dovadă a nivelului de trai, a bogăţiei celor ce făceau nunta, forţând astfel mâna participanţilor.

E de marcat aici un alt obicei legat de nuntă, şi anume cel al punerii „porţilor“ în calea nuntaşilor care veneau din alt sat, în cazul în care mireasa era adusă de acolo: au fost ani cândîn sat n-au fost atâtea fete de măritat câţi pretendenţi la însurătoare erau,şi atunci feciorii şi-au adus mirese din sate vecine cum ar fi Cacova, Sibiel, Mag, Tilişca. În duminica nunţii, când soseau nuntaşii de acolo, pe uliţele satului în drum spre casa mirelui se întindeau de la o casă la alta funii groase pe carese aşezau covoare – care în sat n-au fost atâtea fete de măritat câţi pretendenţi la însurătoare erau,şi atunci feciorii şi-au adus mirese din sate vecine cum ar fi Cacova, Sibiel, Mag, Tilişca. În duminica nunţii, când soseau nuntaşii din satul miresei, pe uliţele satului în drum spre casa mirelui se întindeau de la o casă la alta funii groase pe care se erau orinse covoare – ce constituiau mândria gospodinelor care le-au ţesut – realizându-se astfel porţi care erau “deschise” doar după o îndelungă târguială, în urma căreia se plătea vamă celor ce puneau porţile: de regulă o damigeană de vin, o sticlă-două de rachiu sau bani, plătiţi de naşi. Au fost cazuri când s-au pus mai multe porţi, păstrându-se desigur măsura dictată de bunul simţ. Li se arăta astfel nuntaşilor din celelalte sate că a intra într-oaltă obşte nu era un “lucru de nimic.” In vremurile când iarna era bine înzăpezită nuntaşii veneau cu săniile trase de cai cu harnaşamentul împodobit după eveniment, pe laturile acestora aşezându-se deasemenea covoare ţesute în casă.

Întregul eveniment creea ocazia unei exuberanţe de frumos, de expunere a întregii priceperi şi măiestrii a locuitorilor satului.

De altfel Nunta ca şi obicei tradiţional a încetat să mai existe după o perioadă scurtă de timp de perversiune, deja de pe la mijlocul anilor 70 ai secolului XX. Modificările au început odată cu ţinerea nunţii la “Căminul cultural” de fapt sala de festivităţi al şcolii din sat. S-a renunţat repede la portul ţărănesc al hainelor mirilor şi nuntaşilor, acesta fiind tot mai rar folosit la biserică. Nu a durat mult să se renunţe la purtatul steagului în fruntea alaiului ce urma “pe jos” drumul spre biserică şi apoi la locul nunţii, apărând, ca la oraş, convoiul de maşini. Tot atunci dispare şi taraful de muzicanţi, apelându-se ori la vre-o formaţie de muzică modernă şi populară rareori de bună calitate, dispărând astfel şi atmosfera tipică Nunţii ţărăneşti.

Tot atunci au dispărut în paralel şi alte obiceiuri: Jocul la “Făgădău” cu muzicanţi ţigani, organizarea de “Hodaiţă”, “Borbolatiţa” de Anul Nou, iar altele au un caractzer sporadic cum ar fi: “prinderea de veri şi văruţe”, umblarea cu colindatul în ajun de Crăciun şi organizarea de “joc la gazdă” sau “la şură” în perioada sărbătorilor de iarnă, acestea pierzîndu-şi din esenţă odată cu schimbările dramatice ale sistemului de valori din viaţa comunităţii săteşti ca urmare a schimbărilor social-politice impuse de noul regim politico-administrativ de după cel de-al 2-lea război mondial, procesul definitivându-se după anii 62, când “s-a definitivat colectivizarea agriculturii” ca manifestare a “Revoluţiei Agrare” impuse de sistemul comunist, aşa cum arătăm în capitolul (**).

Prinderea Verilor şi Văruţelor

Obiceiul se desfăsura primăvara, de Sf, Toader, dar are caracter laic.

Se strângeau într-o grădină – deci în mijlocul naturii în plin proces de “reînviere”- copii de aceeaşi vârstă, de cele mai multe ori din aceeaşi clasă la şcoală, băieţii şi fetele, în grupuri separate. Aceştia duceau cu sine un colăcel şi, funcţie de vârstă, o sticluţă cu ceai sau vin “îndoit” cu apă şi îndulcit, se roteau în jurul unui pom şi cântau:

Vere, vere,
Cu cine te prinzi, Vere?
Cu tine şi cu Dumnezeu,
Şi cu colăcelul meu.

Apoi îşi mânca fiecare colăcelul, beau ceaiul şi se jucau, în conştiinţă (pătrunşi) de importanţa ritualului la care au luat parte. De atunci legătura dintre parteneri a devenit mai strânsă, relaţiile dintre “veri”, asemănătoare cu a “fraţilor de cruce” urmărindu-i pe aceştia întreaga viaţă. Formula de apelare între ei este de “vere” sau “văruţă” şi se păstrează pentru totdeauna. Verii sunt printre primii chemaţi la nuntă, sau anunţaţi de decesul vreunuia dintre ei. Dintre “veri” iau parte la “priveghiul” mortului, ei ajută la nevoie. (Şi acum îi iubesc pe verii dobândiţi în copilărie ca pe un frate, stimându-i şi bucurându-mă de fiecare întâlnire cu ei. Şi la fel ca mine gândeşte fiecare văr).

Acest obicei are o importanţă deosebită în sistemul de valori existente într-un sat: relaţiile strânse dintre memrii obştei săteşti încep cu acest eveniment din viaţa tinerei generaţii, relaţii complexe care au la bază solidaritatea ce domneşte în sânul obştei. Acest obicei constituie la rândul său şi o garanţie a funcţionării aşa+zisei cenzuri morale ce stă deasemenea la baza acestor relaţii sociale din sânul obştei satului.

Hodaiţa

Obicei, a cărui origine poate fi căutată încă printre practicele de comunicaţie ale locuitorilor (nu numai din această zonă), în perioade istorice îndepărtate. Este vorba despre modul de a transmite anumite „ştiri” la distanţe mari fără a se folosi de curieri – anunţarea primejdiei năvălirii vreunuia din migratori sau a vre-unei forţe armate cotropitoare, prin aprinderea de focuri pe culmi ce puteau fi observate de la distanţe mari, şi preluate şi transmise mai departe, moddeosebit de practic şi rapid şi în acelaşi timp sigur – practici care cu timpul şi-a pierdut din semnificaţie modul de a fi transmise astfel de ştiri fiind mai târziu preluate de baterea clopotelelor.

În vremea pe care o avem în studiu, dar cel puţin în ultimele 2 secole,de când e sigur că a existat aceasta, hodaiţa se ţinea la „lăsata Secului” adică la începutul postului Paştelui, seara. Feciori de diferite vârste, grupaţi pe două grupe: susenii şi vincheleni în Coasta Popii,iar josenii şi găvârleştii în Coasta lu’ Urs,aprindeau focuri de la care-şi aprindeau torţe dispuse la capătulunor funii pentru a putea fi rotite deasupra capului astfel încât de departe să poată fi văzut atât focul cât şi fumul ce se ridica în rotocoale în spirală. În acest timp se strigau în versuri diferite „ştiri” cu caracter uneori peiorativ, critice, sau în derâdere, referitoare fie la adverşii de pe celălalt deal, fie la adresa oamenilor din sat, tineri sau nu.

De exemplu:

Hodaiţă, hodaiţă,
pă’n la popa’n straiţă
Strâgaţ măi hăi, hăi
Că lu Ana lu’ Andrei
Să-i facem un pom de cercel
Pă’n la Pătru Medrii-n păcel
Foaie verde foi şi foi
Că s-au iubit amândoi
În poiată la Moţoi
Şi-o ieşit pe ferestruţă
Cu a lui dragă mândruţă !

Desigur cei de pe dealul opus nu se lăsau mai prejos, răspunzândpe măsură, în atenţia întregului sat, spre hazul tuturor.

Ieşirea la holde

Obicei de natură religioasă dar cu trăsături laice: la Rusalii credincioşii împreună cu preotul satului „iasă la holde”, merg pe hotar în zona unde sunt holde de grâu,unde printr-o ceremonie religioasă se fac rugăciuni pentru bogăţia recoltei din anul respectiv, să fie grâul spornic, ferit de vreme rea, de păsări hrăpăreţe, de „goange şi lighioane rele”. Se fac cununi din spice de grâu verde, care se aşază în biserică, legate la prapuri.

Trasul clopotelor

Tratăm la „obiceiuri” o activitate ce de fapt ţine de ritualul religios, unde trasul clopotelor marchează diferitele faze ale slujbei religioase.

În afară de acest aspect, trasul clopotelor s-a axtins ca mod de comunicare la mare distanţă, sau mai precis de avertizare a locuitorilor satului în legătură cu diverse evenimente:

• Se trag clopotele duminica sau sărbătorile, în timpul slujbei religioase: detrei ori – de chemare – intrare, de liturghie, de ieşire; iar dupăamiaza la avecernie, o dată înaintea slujbei.
• Legat de ritualul religios, dar cu trăsături laice, se trag clopotele anunţând întregului sat moartea unui consătean sau a unei rude. Se trag clopotele mici, cu pauze, imediat după ce omul a murit, şi apoi, pănă la înmormântare – care are loc după datina ortodocsă a treia zi după instalarea morţii – în fiecare zi de trei ori: dimineaţa, la prânz şi apoi seara, după asfinţit. În timpul procesiunii înmormântării sunetul clopotelor marchează drumul mortului pănă la biserică, unde are loc slujba de înmormântare, şi apoi drumul de aici la progadie4. Obiceiul este că în drumul de acasă la biserică, şi apoi la progadie se fac pauze la fiecare răscruce de drum, aşezându-se sicriul jos şi cântându-se rugăciuni. Atunci şi clopotele tac, astfel că şi omul de pe câmp poate urmării evenimentul şi, în măsura în care crede de cuviinţă se opreşte din lucru, făcându-şi cruce şi rugându-se de iertarea păcatelor mortului: „Iartă-l Doamne !”
• Cu o zi înaintea sărbătorilor şi înaintea Duminicilor, seara după asfinţit, când şi ciurda intră în sat, se trage „de seară”, pentru a-i avertiza pe credincioşi că urmează o zi de sărbătoare (desigur religioasă), că a venit vremea să termine cu munca şi încep pregătirile pentru a doua zi. De obicei în fiecare ajun de sărbătoare şi sâmbăta seara fiecare gospodar curăţă curtea şi în jurul casei, şi mătură uliţa cât î-i aparţine, după datină, străduindu-se să termine înainte de a trage de seara.
• Se trag toate clopotele „la vreme mare” – când se apropie o furtună mare – pentru împrăştierea norilor negrii şi albi (care aduc ploi cu grindină pustiitoare pentru recolta de pe câmp şi pentru vii). Din experienţă oamenii ştiu că trasul clopotelor ajută la îndepărtarea furtunii.
• Mai de mult se trăgea un clopot (de regulă cel mare) când trebuiau adunaţi oamenii înaintea bisericii pentru a se trata vreun interes obştesc, deasemenea pentru a-i anunţa de izbucnirea unui incendiu, aceştia grăbindu-se în ajutor. Mai târziu adunarea oamenilor se anunţa cu toba. Se bătea toba şi cu alte ocazii: la tăiatul unei vaci procurându-se astfel carne, pentru a le amiti oamenilor să-şi plătească impozitele, sau a-şi duce la bun sfârşit sarcinile obşteşti (dintre care primăvara foarte importantă era acţiunea de curăţare a păşunilor de mărăcini şi muşuroaie, la care luau parte toţi cei ce creşteau animale de câmp).

Şezătoarea

Ca pretutindeni, cel puţin în satele din Transilvania, şi la Aciliu s-au adunat tinerii şi cei vârstnici în şezătoare. Acestea începeau iarna, în postul Crăciunului, de regulă într-o casă unde se lucra la un război de ţesut, din motive lesne de înţeles.

Veneau fete şi feciori, fetele cu lucru de mână, feciorii urmândsă înveţe de la cei mai vârstnici colindele de Crăciun. Aici se torcea cânepă sau lână, se „coseau” broderii pe ii şi cămăsi bărbăteşti , se „ajurau” cârşori şi feţe de pernă, se făceau „colţişori5” pentru „lepedeauă” de pat, feţe de masă, covoare ş. a. Altele tricotau pulovere, ciorapi de lână, mănuşi şi şaluri, iar gazda ţesea după pricepere şi, la nevoie cerândajutorul celor mai experimentate. Aici se vorbeau toate trebile satului, se puneau la cale viitoarele căsnicii, se uza de „cenzura” tipică sătească critizându-se toate faptele care, după datină erau considerate reprobabile: „nu se cade să…” Aici bătrânii povesteau din cele trecute, transmiţându-se astfel celor mai tineri tot ce trebuie să trăiască o veşnicie: obiceiuri, morală, datini, istorie locală. Bărbatul gazdă aducea „de băut” din vinul sau rachiul din „chimniţă” care se beau după plăcinte de post sau sâmburi de bostan, burduşei sau mere coapte în cuptor.

Şezătoarea se ţinea spontan gazdele fiind totdeauna bucuroase de oaspeţi. Veneau cel puţin vecinii, dar în cazul în care în casă trăia vre-o fată de măritat şezătoarea era mult mai populată.

Coacerea burduşeilor

De regulă această activitate avea loc în serile din sfârşitul lui octombrie, începutul lui noiembrie, când frigul nu pişca prea tare şi se cam terminau treburile de pe câmp. Şi bineânţeles după ce se culegeau prunele! Burduşeii, adică prunele uscate, se „coceau” în „paturi” adică cuptoare special amenajate pentru asta. Pe muchia unui dâmb din apropierea casei, şi nu se duce lipsă la noi de asta, se săpa o groapă nu prea adâncă, acoperită cu un pat din nuiele de salcie verde, să nu ia foc, pe acesta se aşezau în strat relativ subţire prunele care se acopereau cu „ţoale” sau pături peste care se aşeza nisipţi pământ. La capătul din spate se lăsa o gaură pe unde ieaşea fumul, iar în vatra cuptorului se întreţinea un foc molcom suficient să elimine apa din prune, dar să nu aprindă patul burduşeilor. Era şi acesta un motiv de a se aduna la un loc oamenii, mai ales bărbaţii, care între două păhărele de rachiu de prune tăifăsuiau probleme importante.

Colinda, adunarea „La Ficiori” de sărbători, pluguşorul, mersul cu steaua

Toate legate de sărbătorile de Crăciun şi Anul Nou.

Feciorii învăţau colinzile încă din postul Crăciunului, de la cei mai mari. Se adunau atât cei ce încă n-au fost „cătane” începând cu vârsta de 14-15 ani, cât şi cei ce au trecut de asta dar încă neînsuraţi. Fubcţie de numărul acestora se adunau într-una sau două cete, tocmeau o „gazdă” de la care închiriau şura şi casa, unde urmau a-şi petrece sărbătorile. Aici se adunau pentru a organiza colindatul, î-şi alegeau pârgarul şi judele, stabileau cu ce sumă trebuie să contribuie pentru plata gazdei, şi întregindu-se cu ce primeau în timpul colindatului, pentru plata muzicanţilor şi procurarea băuturii. Se tocmeau muzicanţi ţigani, din vre-unul din satele vecine: Amnaş sau Mag. Era mai dificil dacă trebuiau două tarafe, dar totdeauna se descurcau. Veneau cu vioara, ţambalul, „hurduna” sau „scroafa”6, mai rar acordeon, şi mult mai târziu instrument de suflat: taragot ori clarinet, uneori toba mare. Gazda se tocmea înainte cu o lună, se alegeau dintre cei ce aveau gospodării mai mari, eventual şurile amenajate şi pentru acest scop: cu aria cimentată, sau cel puţin bine bătută cu lut, şi dreaptă, să se poată juca bine pe ea. Vinul era cumpărat de pe la Sf. Nicoale (cu o ocazie s-au adunat 120 de „fierii” – vedre de vin pentru 20 de feciori. Vinul se ducea în casă cu găleata şi erau „închinaţi” – poftiţi inclusiv musafirii. Fetele erau chemate din tot satul chiar şi când se adunau la două gazde – de cele mai multe ori – iar acestea alegeau locul, funcţie de preferinţe, unde le poftea inima, sau interesul. Chematul fetelor, şi poftitul la sărbătoare a celor mai importanţi din sat, o făceau Judele, sau Primarul feciorilor însoţit de Pârgarul mare.

Cu colinda mergeau în seara de ajunul Crăciunului, pornind cu „Ghirauăle”7 adică cei consideraţi fruntea satului: Preotul, primarul, notarul (în cazul că existau), apoi casele unde veneau de sărbători intelectualii satului, învăţătorii, urmând apoi,la rând,celelalte gospodării,mai ales unde trăiau fete şi feciori. Unde erau copii, dar mai ales în casele cu fete de măritat erau cântate colinzi pentru fiecare în parte, adaptându-se textul pe numele celui colindat. Primeau un colac, carne (pecea adică muţchi de porc), bani. Se colinda şi în biserică în ziua de Crăciun, la sfârşitul slujbei religioase.

Sărbătorirea începea din ziua de Crăciun (25 decembrie) şi se termina după sf. Ioan (6 ianuarie). A patra zi de Crăciun umblau feciorii cu „borbolatiţa”8: se îmbrăcau cu haine în zdreţe, se înegreau pe faţă şi pe mâini,trăgeau după ei „rotilele” şi fugeau după fete, pe care le prindeau sărutându-le aşa murdari cum erau, spre hazul întregii uliţe.Acestea încercau să se adăpostească în spatele porţii, de unde erau scoase la iveală şi lăsate pradă borbolatiţelor.

Jocul se ţinea ziua în Şură iar seara în casă. Prima seară mergeau la joc numai cei invitaţi, „ghirauăle” şi fete mai mari, caresă ştie să joace bine, în celelaltezile mergeau şi ceilalţi oameni din sat, mai ales femei măritate, mame ale fetelor de măritat ce luau parte la joc, sau pur şi simplu cele curioase să vadăcine cu cine se va mărita. Toţi erau îmbrăcaţi în „haine româneşti” – costum naţional, cum erau obişnuiţi la sărbători şi duminica, aşa cum mergeau şi la biserică.9 Sejuca desigur în zilele de sărbătoare: prima, a doua şi a treia zi de Crăciun, în ziua de Anul Nou, de Bobotează şi de Sf. Ion, cu care se şi termina.

Copii mergeau în ziua de Crăciu „cu steaua” pe la rude şi vecini cântând versurile cunoscute:

Steaua sus răsare
Ca o taină mare
Steaua străluceşte
Şi lumii vesteşte
[...]

, primind câte o felie de cozonac şi ceva mărunţi.

Tot ei se duceau în ajunul Anului Nou cu pluguşorul. În cete mai mici: fraţi şi eventual veri, pe la casele rudelor, urând gazdelor bunăstare, belşug şi sănătate.

Jocul la făgădău (10)

Se organiza duminica şi în zilele de sărbătoare, după amiaza, în clădirea aparţinând obştei, numită făgădău, de fapt o casă cu pivniţa înaltă, bună pentru păstratul vinului, şi cu trei încăperi: una mai mică, laterală, unde funcţiona o mică crâşmă (cărciumă) şi alte două mai mari, despărţite doar de un „arc” dreptunghiular, cu pardoseala din „podilă” de lemn – scânduri amplasate în lungul încăperii ca în toate din sat – corespunzătoare pentru joc. Era adus totdeauna unul sau doi muzicanţi, în ultima perioadă de funcţionare venea Vasile ţiganul, un violonist virtuos din Amnaş. Jocul era premers de plimbarea tinerilor, îmbrăcaţi în costumul tradiţional, pe „potece” – drumul ce trecea prin faţa şcolii,pe „sub Coasta Popii” spre locul numut Gârbea. Aoci se întâlneau feciorii cu fetele care urmau apoi să meargă la joc. Astăzi din păcate clădirea s-a dărâmat (în perioada „colectivului” mai exista încă şi era uneori folosită ca depozit de grâu), iar terenul, proprietate colectivă – obştească- de altfel, a fost pe neobservate înglobat în terenul unui vecin. Această dispariţie poate fi contabilizată şi ea la pierderile cauzate de schimbările abuzive social-politice ale anilor 50-60 ale secolului 20.