Aciliu.ro

Aciliul
de Ion de la Topârcea

Din cetatea Albei Iulii
Când te duci înspre Sibiu
Întâlneşti în stânga căii
Minunatul Aciliu

Un sătuc care-ţi surâde
De pe fund de văgăuni,
Unde-au pus întâi pociumbul
Neînfricaţii lui străbuni.

Deschizând a vremii carte
Să-i citeşti trecutul său
Îl găseşti sub denumirea
Strămoşească “Icilău”.

De te-aşezi pe stânca rece
Din bătrâna carieră
Iată ce-ţi şopteşte piatra
Despre-această veche eră:

“Acest sat cu vechi tradiţii
Al viteazului Ardeal
S-a născut pe-aceste locuri
Din timp imemorial.

Aciliul se făleşte
C-a primit în caldul sân
Şi-a călcat pe-ale lui uliţi
Domnul Mircea cel Bătrân.

Era-n vremea când voievodul
Ţării mândre româneşti
A domnit pe-aceste sfinte
Plaiuri scumpe româneşti.

Aciliul făcând parte
Din ducatul lui Amlaş
Stăpânit de Mircea-Vodă,
Ca şi cel de Făgăraş.

Stânca ne mai povesteşte
Că de-acelaşi vechi ducat
Se ţinea pe-atunci Tilişca
Şi Săcelul şi Orlat.

Deci de-atunci aceste plaiuri
Se găsesc sub domni români
Şi pe care Aciliul
I-a avut ca dragi stăpâni.

In Sălişte-n vremea ceea
Sta un vice-voievod
Poruncind de pe-al lui scaun
Peste-al satelor norod.

Iar acesta, în tot satul,
Denumea un vajnic cneaz
Cu menirea de-a rămâne
Ne-ncetat la graniţi treaz.

Toată plebea românească
Ascultând de voievozi
Formau gloata neînvinsă
De-ai ducatului matrozi.

Paşii craiului de Vidra
Şi-n Aciliu s-au oprit
Când umblau să strângă oaste
În Ardealul pângărit.”

Despre-această întâmplare
Tot aceeaşi stânc-a spus
Că venea odată Iancu
Din Apoldul cel de Sus

Şi că, chiar în ziua ceea
Când lucea din dulce soare
Tineret – flăcăi şi fete -
Îmbrăcaţi de sărbătoare

Se jucau pe iarba verde
După datini, de-a mălaiul
Şi văzură că deodată
Se opri acolo craiul.

Un elev, pe-aceeaşi iarbă,
Se plimba cu ochii-n carte
De feciorii-n straie albe
Neaflându-se departe.

Curioşi să ştie cine-i
Elevii şi ceata toată
S-adunară laolaltă
Ca să-i dea lui Iancu roată.

Le-a vorbit frumos tribunul
De pe margine de sat,
Iar apoi la despărţire
El le-a dat un nobil sfat:

“Să-nvăţaţi ca şi elevul,
Să deveniţi oameni mari,
Căci Ardealul are lipsă
Ca nicicând de cărturari.

Luminaţi la minte numai
Vom putea munci cu spor
Ca să-i facem românimii
Unitate-n viitor.”

A plecat apoi tribunul
Mai departe, spre Sibiu,
Salutând pe tineretul
Din sătucul Aciliu

Care-n zi de primăvară
Călduroasă şi-nsorită
I-a dat un şerpar
Şi- batistă ?chindizită?

Poate ştiţi cine-i elevul
Şi voinicul liceean
Ce stătea cu capu-n carte
Pe hotarul acilean:

Este vrednicul episcop
De la Cluj, de mai târziu,
Ridicat de la opincă
Din noroi de Aciliu.

E vlădica cu renume,
Episcopul de Feleac,
Ce-a plecat la şcoală-n cioareci
Şi-n cămeşă de bumbac.

E ierarhul şi păstorul
De obârşie ţăran,
Preasfinţitul Nicolae
Din familia Ivan.

Stând mereu pe stânca rece
Din aceeaşi carieră
Îi ascult a ei poveste
Petrecută-n altă eră.

Este era-ntunecoasă
A dezbinării dintre fraţi
Ce trăiau în unitate
În cetatea din Carpaţi.

Dar stăpânul de pe-atuncea,
Prin momeli şi prin minciuni,
I-a presat ca să se lase
De credinţa din străbuni.

Căci deviza-n vreamea-ceea
A stăpânului era
Vechea maximă latină
“Divide et impera”.

Deci să-mpartă-n două taberi
Pe românii învrăjbiţi
Ca astfel, cu mult mai bine,
Să poată fi stăpâniţi.

Cum trecutul ţării noastre
Printre marii patrioţi
Ni-i arată-ntâi pe dascăli
Şi pe harnicii preoţi

Tot la fel, de data asta
S-a găsit un vrednic fiu
Sfinţia sa Ioan Popa,
Vechi preot în Aciliu.

El după ce zeci de sate
După sine-a răsculat
A plecat pe jos cu jalba
Până la Viena, la-mpărat.

Unde demn ridică glasul
Că românii din Carpaţi
Numai prin ameninţare
Au fost catolicizaţi.

Iat-o faptă glorioasă
Înecată-n martiriu
A unui preot pe cinste
Din sătucul Aciliu.

Multe capete-nţelepte
De aici s-au ridicat
Care-au luminat mulţimea
Din trecutu-ndepărtat.

Şi de-aceea azi poporul
Din sătucul Aciliu
E-un exemplu demn de muncă
Pe-ntreg judeţ Sibiu.

Dacă-n scumpa noastră ţară
Ar fi mii de Acilie
S-ar mândri cu toate bine
Scumpa noastră Românie.